Yogi sau yogini, locul de practică, salteluța și props
Bun. Deci suntem în India, acum, să zicem 500-1000 sau 2000 de ani, tu alegi - și vrei să începi să practici yoga.
Și îmi scrii un email despre asta. Cum îți răspund?
Ca să reluăm foarte pe scurt și incomplet prima parte a preliminariilor
(dacă vrei să citești varianta lungă, o ai aici)
cel mai probabil ți-aș fi fost răspuns că da, hai să încercăm, dacă renunți la, fără a ne limita la acestea, următoarele: sex, pofte, lene, lăcomie, mânie, egoism, câțiva prieteni mai guralivi, călătorii, inclusiv cele pentru căutarea de comori îngropate și muștar.
Referitor la sex, o să vedeți ceva mai jos că deși renunțarea la acesta e highly recommended de marea majoritate a manualelor antice de yoga, Shiva Saṁhitā ne oferă totuși o portiță.
Acum că am adus vorba despre sex, îmi dau seama că am uitat un element destul de important, și anume, poate ar fi mai bine să fii bărbat.
Și eu la fel.
Pentru că, deși
a) există vreo 7 temple tantrice în India dedicate unor yogini (femei – sau zeițe care practică yoga).
Imaginea provine de la Chausath Yogini Temple din Hirapur.
Dacă vrei să afli mai multe, recomand pagina de Wikipedia dedicată acestor temple: https://en.wikipedia.org/wiki/Yogini_temples
b) există în alte temple reprezentări atât ale unor zeițe cât și ale unor femei obișnuite în posturi de yoga, cum ar fi cele de mai jos:
Basorelieful este la Muzeul de Arheologie Hyderabad, Telangana iar autorul fotografiei este, conform commons.wikimedia.org, de unde am preluat imaginea, P.Madhusudan
iar această frumusețe este din Kaverippakam, Tamil Nadu (cca 900-975 e.n.)
c) am găsit – pe net – câteva imagini foarte frumoase cu aceeași temă, miniaturi din manuscrise sau desene vechi
Două yogini din Rajastan, de prin anii 1730; actualmente la Los Angeles County Museum of Art.
Femeie vizitând o yogini, pictură din Mughal datând din anii 1800, găzduită azi de Virginia Fine Arts Museum.
d) ceva texte sacre (din nou, tantrice - Tantra fiind de fel ceva mai democrată și mai puțin restrictivă) constau în învățături date de zeul Shiva (sub diverse nume) zeiței consoarte.
Textul meu preferat, pe care îl recomand foarte călduros, este culegerea de tehnici scurte, dar superbe, de meditație, Vijñāna-bhairava-tantra din secolul al 7-lea e.n.
Acesta începe așa:
“Devi spune:
O, Shiva, care este realitatea ta?
Ce este acest univers plin de minuni?
Ce reprezintă sămânța?
Cine centrează roata universală?
Ce este această viață dincolo de formele care străbat formă?
Cum putem intra în ea complet, dincolo de spațiu și de timp, de nume și descrieri?
Fie ca îndoielile mele să se risipească!
Răspunsul lui Shiva:
O tu, cea strălucitoare, această experiență poate răsări între două respirații. După ce respirația coboară și chiar înainte de a se întoarce în sus — (vei descoperi) darul.”
Și continuă așa cu încă 111 minunate tehnici de meditație.
e) Yoga-Yājñavalkya, unul din cele mai frumoase și cele mai antice texte de yoga, este un dialog între înțeleptul Yājñavalkya și soția sa, Gargi, o femeie “înzestrată cu calități inegalabile și care a atins realizarea celui mai înalt adevăr”
f) Dattātreyayogaśāstra menționează o excepție de la celibatul altfel universal recomandat, atunci când yoghinul întâlnește o femeie devotată practicii yoga (deci ele existau)
Așadar, cu toate că a), b), c), d), e și f) și cu toate că istoria spirituală a Indiei are câteva figuri feminine foarte interesante, istoricii moderni par a fi în consens că foarte puțin spre deloc ar fi documentată practica de yoga în aripa feminină a spectrului. Cel puțin din ce se cunoaște deocamdată, yoga era o lume predominant masculină, cu învățături scrise în principal de bărbați pentru bărbați.
Din fericire însă, covârșitor dar nu exclusiv!
Și din nou din fericire – timpurile moderne par că schimbă această balanță și mi se pare chiar natural să fie așa, femeile fiind în general ceva mai conectate la corpul lor.
Acum că am descărcat un pic de feminism, mergem mai departe cu preliminariile și vorbim despre locul unde vei practica și salteluța de yoga.
Să răsfoim deci prin cărțile vechi sfaturile despre cum trebuie ales și amenajat, locul de practică.
(Paranteză lungă:
Trebuie să mărturisesc că eu nu am răsfoit exagerat de mult – pentru că trăim timpuri minunate, în care alții au răsfoit (a se citi căutat, studiat, învățat limba sanskrită, comparat și compilat zeci de variante, tradus) înaintea mea, au organizat frumos, eu doar cumpăr cărțile lor, caut poze pe net și vă povestesc și vouă.
Bineînțeles că mai citesc și pe alături, pentru că cititul de Upanishade, Gite, Tantre și orice alt fel de texte spirituale vechi e o mare pasiune a mea – dar efortul meu e minim și treaba foarte plăcută.
Ce poate fi mai fain decât să ai totul mură în gură, frumos ordonat, IN FORMAT ELECTRONIC – cu mici fragmente ușor de copiat și de google translatat, de la niște cercetători foarte faini, care nu numai că studiază și scriu despre yoga, dar care au și niște ani buni de practică!
Ca să fie clar, nu copiez decât mici fragmente din traducerile lor după texte vechi.)
Închidem paranteza și continuăm frunzărirea. Ce zice așadar Bhagavad-Gītā despre locul potrivit?
Yoghinul este îndemnat să își statornicească ”singur, într-un loc curat, o așezare tare, nici prea înaltă, nici prea joasă, acoperită cu o pânză sau piele de căprioară și cu iarba kuśa”.
<---- Dacă vă întrebați, ca și mine, ce e cu această iarbă kuśa, care, credeți-mă, apare peste tot.
Jñāneśvarī, un comentariu la aceeași Bhagavad-Gītā scris de înțeleptul Dnyaneshwar în anul 1290 e.n. detaliază mult și foarte poetic acest fragment. Sunt foarte recunoscătoare cărții Roots of Yoga, pe care o recomand din suflet oricărui iubitor de învățătură yoghină veche, pentru că mi-a scos în cale această mică bijuterie.
“Așadar, yoghinul va trebui să caute un loc de unde, bucuros, mulțumit, când s-a așezat, să nu-i vină să se ridice, și, care îi aduce liniște atunci când îl privește.
Un loc în care atunci când te afli, îți aduce mulțumire, mintea devine fermă ca o armură, un loc unde practica se realizează de la sine și experiența însăși învață inima și unde măreția farmecului este constantă.
Venind la adăpostul unui asemenea loc, chiar și într-un eretic se naște dorința de exercițiu ascetic și devotamentul prinde rădăcini, și chiar o persoană senzuală copleșită de sentimente amoroase, atinsă în mod neașteptat, uită să plece.
Astfel, îl face să stea și pe cel care nu dorește să stea, și pe cel ce umblă, îl face să rămână și dintr-o dată, îndepărtează patimile.
Acest loc este pe cât de frumos, pe atât de pur.
Un alt lucru trebuie înțeles: acest spațiu ar trebui să fie locuit de practicanți de yoga (sādhakas) și nu ar trebui să fie tulburat de oameni care vin și pleacă.
Ar trebui să fie mulți pomi fructiferi la îndemână, care să rodească mereu, și să aibă rădăcinile dulci ca nectarul; apă la fiecare pas, care rămâne limpede, însă, chiar și în vremea ploii; și un izvor, foarte aproape.
Da: se simte și răcoare când vine căldura soarelui; vântul este foarte ușor și blând cu briza sa.
Este în mare parte liniștit, nu intră grupuri de animale și nici nu există stoluri de papagali sau roiuri de albine.
Pe maluri trăiesc gâște; două sau poate patru egrete; poate fi și un cuc, dar doar dacă stă acolo doar ocazional. Uneori pot fi și păuni care vin și pleacă – nu spunem nu la asta.
Ar trebui să fie o mănăstire retrasă sau un templu.
Dintre cele două, ar trebui să alegem ceea ce este acceptabil pentru minte.
Yoghinul ar trebui să-și petreacă cea mai mare parte a timpului stând acolo singur. Deci cineva ar trebui să găsească un astfel de loc și să urmărească dacă mintea este stabilă acolo.
Dacă yoghinul intenționează să rămână, ar trebui să instaleze acolo locul de practică astfel:
Deasupra o piele de căprioară pură, în mijloc o pânză împăturită, în partea de jos lăstarii de iarbă kuśa, moale, care ar trebui să rămână în mod natural bine legați, poziționați corect și uniform. Dar, desigur, dacă locul este prea ridicat, atunci corpul se va legăna, dacă este prea jos, corpul va avea probleme din cauza contactului cu pământul. Așa că nu ar trebui să se facă așa. Locul ar trebui să fie constant și nivelat.“
Îmi place tare, tare mult acest text, bucuria și iubirea cu care este descris locul potrivit pentru practică. Ne doresc și nouă să găsim acest loc, cel mai probabil înlăuntrul nostru.
Dacă vreți să aveți imaginea unui asemenea loc, puteți să reveniți la fotografia de sub titlu, cu cele două frumoase yogine. Avem acolo și pacea, și apa și chiar și rațele.
Bhagavad-Gītā e un fragment din cartea a 6-a din Mahābhārata. Ceva mai departe, în cartea a 12-a din Mahābhārata , aflăm că ar fi bine să practicăm yoga de 3 ori pe zi, (în zori, la prânz și la apus) pe vârful unui munte, într-un altar sau la picioarele unui copac.
Śvetāśvatara Upaniṣad, o altă scriptură veche 2500-3000 de ani spune:
“Într-un loc ascuns, fără vânt, adăpostit, care este plat, curat, fără pietre, foc și nisip, lângă ape liniștite, curgătoare, plăcute minții, dar nu apăsătoare pentru ochi, ar trebui să se practice yoga.”
Mālinīvijayottaratantra
“Bhairava a spus:
‘Ascultă, o Zeiță; îți explic cum se practică yoga.
Devenind stabil, yoghinul va obține succes (siddhi).
Într-o peșteră ascunsă care este liniștită, frumoasă și lipsită de orice tulburare, yoghinul care a cucerit postura, mintea, energia vitală (prāṇa), simțurile, somnul, mânia, frica și anxietatea ar trebui să practice yoga.”
Gheraṇḍa Saṁhitā vine și ea, din nou, cu explicații mai ample:
“Yoghinul ar trebui mai întâi să își găsească locul și timpul potrivite pentru practica sa de yoga, să își asigure dieta și purificarea canalelor și abia apoi să practice controlul respirației.
Nu ar trebui să-și facă practica de yoga într-o zonă îndepărtată, în sălbăticie, într-un oraș sau în apropierea oamenilor. Când este întreprinsă în astfel de locuri, yoga nu are succes.
Într-o zonă îndepărtată nu există securitate, în sălbăticie nu există hrană și printre oameni nu există liniște, așa că yoghinul ar trebui să evite aceste trei locuri.
Într-un regat bun, evlavios, în care oamenii dau de pomană și care este liber de tulburări, yoghinul ar trebui să construiască o colibă și să o încercuiască cu un gard.
În împrejmuire ar trebui să existe un rezervor, o fântână sau un iaz, iar coliba să nu fie nici prea înaltă, nici prea joasă și fără insecte.
Cabana trebuie să fie bine tencuită cu bălegar de vacă și să nu aibă găuri. Numai într-un loc izolat ca acesta, yoghinul ar trebui să practice reținerea respirației.”
Tot Gheraṇḍa Saṁhitā ne arată orientarea cea mai bună în timpul practicii:
“Șezând cu fața spre est pe iarba kuśa, pe o piele de antilopă sau de tigru, și o pătură, yoghinul ar trebui să își purifice canalele energetice și apoi să practice controlul respirației.”
Ce avem până acum sunt, în mod clar, invitații la izolare și ascetism. Yoga acelor vremuri era o practică intensă, totală, care presupunea retragerea din viața lumească.
Undeva între secolele 14-18 e.n., Shiva Saṁhitā este probabil primul text cunoscut care deschide o poartă spre practică și persoanelor căsătorite și cu responsabilități.
Deși solitudinea rămâne o recomandare fermă pentru cei care o pot urma, în Shiva Saṁhitā aflăm că ”până și într-o casă plină de copii și având o soție, abandonând interior atașamentele, fiind mulțumit cu ceea ce obține”, ducându-și la bun sfârșit toate practicile, bărbatul căsătorit poate atinge eliberarea prin practica de yoga.
“Gospodarul care se apleacă în mod constant asupra practicii de yoga nu atrage asupra sa păcatul chiar dacă făptuiește acțiuni impure atunci când își îndeplinește îndatoririle pentru binele lumii”.
Despre nevasta gospodarului de mai sus – nu știm dacă autorul avea o părere.
Acum, câteva cuvinte despre salteluța de yoga: textele vechi pomenesc, după cum vedeți, pielea de căprioară, de gazelă, de leopard sau de tigru.
Nu pot să citez nici un text scris dar am auzit de-a lungul timpului mai multe motive pentru care pielea /blana de animal era preferată, plus alte câteva considerații pe care o să le redau aici.
Pe de o parte pielea de animal era căutată pentru că era rezistentă, pe de alta pentru că respingea insectele și scorpionii, protejând yoghinul cufundat în meditație. Se mai spune că blana de tigru proteja prin impactul vizual și de atacul carnivorelor mari.
Un alt aspect căutat era acela că, prin ședere îndelungată (ceea ce se cam întâmpla), se degaja căldură la baza coloanei, stimulând energia kundalini.
Important mi se pare de spus că pielea nu trebuia să provină de la animale ucise, ci de la animale care au pierit de moarte naturală. Dar nu orice piele, provenind de la orice animal, era potrivită pentru orice yoghin.
Aparent, exista și o componentă energetică: pielea de căprioară sau gazelă, animale foarte curate, pure, dar libere și nesupuse, erau considerate o analogie cu mintea zburdalnică și greu de disciplinat.
Acuarelă din sec.19 care în prezent se află la British Museum. Îl reprezintă pe înțeleptul Bharadwaja, șezând pe o piele de antilopă.
Blana de tigru în schimb venea cu o energie foarte puternică. De aceea numai sfinții și practicanții foarte avansați erau îndreptățiți să o folosească.
Yoghin în postura Viparita Karani - ilustrație dintr-un manuscris Hatha Yoga Pradipika, din anul 1830 - colecția British Library
Foarte pe scurt acum, despre props. Nu există dovezi că s-ar fi folosit prea multe. Cel puțin două însă, se foloseau, și anume:
- o curea probabil foarte asemănătoare cu cea pe care o folosim noi azi. În trecut era folosită pentru postura Sopāśraya care înseamnă “cu suport” și care azi nu mai este foarte populară
- și un fel de cârjă pentru sprijin în meditație.
Postura este amintită în mai multe texte vechi, incluzând comentarii la Yoga Sutra. Există multe basoreliefuri și sculpturi străvechi reprezentând postura Sopāśray, dar pentru ilustrare eu am ales doar una:
Narasimha din Hampi, un avatar al lui Vishnu, pe jumătate leu, pe jumătate om
Altă postură (oarecum asemănătoare ca formă dar foarte diferită în esență) în care se folosea centura este Yogapattasana din Sritattvanidhi . Dacă însă în Sopāśray cureaua este folosită oarecum pasiv, doar pentru a face postura "stabilă și plăcută", după cum definește Patanjali esența asanei, pentru a ușura meditația și a face posibilă prelungirea ei, în Yogapattasana se urmărește un efect direct destul de intens asupra corpului. Mai multe posturi de yoga intensifică fluxurile de energie din corp prin crearea, pentru o vreme, de presiune prin comprimare. După eliberarea compresiei, circulația sângelui și a energiei se amplifică, asemeni unui râu care este pentru o vreme blocat. Nu prea e de jucat însă cu acest gen de posturi.
Sritattvanidhi este un manual ilustrat de yoga scris de Maharajahul din Mysore, Krishnaraja Wodeyar III (b. 1794 - d. 1868), reprodusă în Yoga Tradition of the Mysore Palace de Norman Sjoman.
Pentru cârja de meditație am găsit doar această imagine; vezi bățul roșu din mâna bărbatului așezat:
“Doi yoghini” din Tanjore, cca. 1840, sursa Wellcome Collection
După cum vedeți, corespondența noastră înainte să ne apucăm de treabă, ar fi fost mult mai stufoasă decât waiver-ul contemporan, care este în general despre “cumpără un bloc de yoga”, “nu băga degetele în priză” și “te rog, nu mă da în judecată dacă te accidentezi”.
Și vă rog să mă credeți, suntem încă la “trivia”.
Mai avem de vorbit despre tehnicile de purificare, care, mărturisesc, nu sunt chiar preferatele mele și apoi ajungem, abia aștept, la preliminariile serioase, Yama și Niyama.
Referințe bibliografice
Roots of Yoga by James Mallinson and Mark Singleton
The Truth of Yoga: A Comprehensive Guide to Yoga's History, Texts, Philosophy, and Practices by Daniel Simpson
Bhagavad-Gītā Traducere din limba sanskrită, comentariu și note explicative de Sergiu Al-George
The Gheranda Samhita by James Mallinson
The Shiva Samhita by James Mallinson
Yoga-Yājñavalkya translated by A.G.Mohan
Yoga Tradition of the Mysore Palace by Norman Sjoman
Vijñāna-bhairava-tantra Translated by Paul Reps and Lakshman Joo , sursa https://realization.org/p/vijnana-bhairava/reps.html