Recent am terminat cursul de instructor de yoga. Un curs care a durat un an, un an foarte plin si intens si cu siguranta cel mai frumos an academic din viata mea.
Pasiune, entuziasm, sute de ore de studiu, tratate antice de yoga, eseuri muncite cate o luna, asane practicate zilnic cate 3-8-9-10 luni pana am inceput sa le simt. Ce mai, fantastic!
Si a trecut anul si a venit ziua finala. Si in chiar ziua in care am terminat cursul,
m-am inscris la alte doua cursuri, tot de yoga
am inceput sa imi caut bicicleta (celalalt proiect al meu din rezolutia de Anul Nou)
mi-am facut o lista lunga de alte proiecte legate de primul (site, asigurare, persoana fizica, cumparaturi pentru amenajarea unui spatiu de unde sa predau de acasa, e prea lunga sa o pun aici pe toata)
Mi-am facut o lista deci, abia a incaput pe un A4, am lipit-o pe usa interioara a sifonierului, ca sa nu uit ce am de facut, si desigur, am plonjat. In toate de mai sus, in paralel.
Pe biroul improvizat din masa de calcat, in buna traditie pandemica (pentru ca biroul si masa sunt ocupate de ceilalti membri ai gospodariei, care lucreaza si respectiv invata de acasa), e deschis mai mereu laptopul, cu vreo 10 ferestre deschise - site, domeniu, poze pentru site, site-uri de asigurari, Amazon, magazine de biciclete, noul curs.... mai sunt dar e destul pentru idee.
[Paranteza - am crescut cu ideea ca cele mai lungi cuvinte sunt in limba germana. Nu imi vine sa cercetez acum. Dar asigurarile care se pare ca imi vor trebui mie aici in Olanda se cheama aansprakelijkheidsverzekering si bedrijfsaansprakelijkheidsverzekering]. Just for fun.
Si am tinut-o asa vreo 10 zile, in ciuda tuturor semnelor pe care mi le dadea universul, in mare lui compasiune.
Somn prost.
Plati facute aiurea, una, doua, trei (desi in ultimii ani ma miram si eu ce bine imi organizez finantele mele mititele - na, sa nu te mai miri atata).
Uitat telefonul acasa cand imi chiar trebuia (m-am descurcat de fapt fara el dar cu ceva stres. Roaga-l pe unul pe strada sa il caute pe x ca sa imi dea numarul lui y care ar putea avea numarul lui z, ca deh, nu mai stim numerele de telefon pe de rost, ca pe vremuri, in fine, in vreo 4 -5 iteratii de-astea si cu gratie divina, s-a rezolvat fara varsare de sange. Dar chiar incepe sa se contureze ideea unei pauze de telefon).
Plecat dupa bicicleta pe o ploaie torentiala - ca era pe lista zilei.
Si in toata ameteala asta (nu mai stiu cine spunea, si credeam ca am inteles “it’s not multitasking, dear, it’s just confusion”), am deschis o carte, parte a unui alt proiect, pe care nu il mai descriu aici.
“The Wisdom of the Body: A Contemplative Journey to Wholeness for Women” de Christine Valters Paintner - multumesc, Smaranda Voicu. Si ce gasesc eu acolo?
“In the monastic tradition there is a practice called statio, which is the commitment to stop one thing before beginning another.”
Am rezonat fantastic, s-a asezat asa de bine in mine... dar credeti ca m-am oprit?
Nu. M-am gandit “ce minunat“, am vazut asemanarea cu pauzele de constientizare intre posturile de yoga din buna traditie de yoga romaneasca
(da, exista un stil de yoga romanesc, si este unul foarte bun - initiat, imi place sau nu, de controversatul si nu neaparat simpaticul, pentru mine, Gregorian Bivolaru),
si mi-am adagat la lista de to do, cu notita “de contemplat”.
Nu m-am oprit nici cand am terminat de schitat elementele tehnice ale viitorului meu site de yoga. Acum ar fi trebuit sa pun acolo un pic din sufletul meu, din intentiile mele si m-am trezit ca pun in loc de asta niste platitudini care nu neaparat aveau mare sens pentru mine, in linii mari, “hai, sa fie bine”.
Am observat ca lipseste o viziune, clara, decantata, aliniata, o viziune ascultata, si nu una scuipata, o viziune cu care sa fi stat pe fundul propriu macar oleaca.
Am trecut pe lista de To do.
Si am continuat.
O tura cu bicicleta (eu invat sa merg pe bicicleta, e prima mea bicicleta ceea ce se intampla acum), o tura la magazin, ca trebuie sa si mancam, un pic de site, un pic de noul curs, sa mai particip la niste ore de yoga ca asa am fost sfatuiti la primul curs, sa mai exersez Prasarita Padotasana si tot asa.
Nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Energia facutului in sine e “buna”. Asa se intampla creatia, asa are loc evolutia.
Dar fara pauze, fara respiratie, fara ascultare, iese potpourri- ul si ameteala de mai sus. Si se intampla chestii si se misca lucrurile, dar cam brownian, asa.
M-au oprit doua mesaje pe telefon - baiatul meu cel mic, singur undeva in Anglia, bolnav de Covid, o forma destul de urata, si vecinul tatei, povestindu-mi cum tata vine la el sa il intrebe unde o fi sotia lui, de ce nu o fi venit acasa, ca e seara deja. Mama a murit acum 8 ani.
Ar fi putut sa fie orice, nu e neaparat relevant ce anume m-a oprit. As fi putut sa cad cu bicicleta sau sa imi sucesc noada sau mai stiu eu ce la Prasarita, sau sa pierd o suma mare de bani, ca sa fiu fortata sa iau pauza.
In situatiile astea, parca universul intai sopteste “draga mea, mai usurel”, apoi “Angela, opreste-te fata ca nu e bine”, dar pana la urma ajunge si la “hoooo si stooop, femeia lui Dumnezeu, si om mai sede si noi putin pe coada noastra! Nu poti sa scrii pe site ‘Asculta linistea!’ Si tu sa te misti ca un ... intr-o... Nu poti sa scrii ‘Yoga oentru bucurie’ dar tu sa nu iti iei timp sa te bucuri ca ai terminat cursul“.
(Om, om , om - interesant, if you know what I mean).
Si m-am oprit. Si am plans. Si m-am bucurat. Si m-am uitat in jur. Si am stat in sfarsit pe coada si am ascultat linistea. Si m-am reconectat. La toamna, la Covid, la mine si la ai mei. De aproape si de departe.
Si am realizat ce impact a avut eliminarea din practica mea zilnica, a pauzelor de dupa fiecare asana.
Pentru ca locuiesc in vest, am luat un curs de yoga teacher din vest. Ca sa mai vad si altceva si ca sa fie in limba engleza. Foarte multe elemente valoroase si destul de noi pentru mine, tehnici de executie, tehnici de teaching, elemente de safety (muuuulte elemente de safety, pana la punctul in care iti vine sa dai inapoi, de frica sa nu strici oamenii), anatomie, in fine...
Dar fara pauze intre asane.
Destul de constient, am acceptat sa ma pregatesc in acest stil, pentru ca urmau examenele practice si vrei sa ai suflu si cursivitate. Si vreme de un an am practicat asa.
Nu zic ca e rau, dar nici ca e bine.
Zic doar ca e vreme de revenire la buna practica romaneasca si ca pauzele s-au intors.
mda... there is more than meets the eye, there's always another story