Pratyahara

Cele 8 ramuri ale Yoga, conform Yoga Sutra a lui Patanjali, sunt: Yama și Niyama, Asana, Pranayama, Pratyahara, Dharana, Dhyana și Samadhi.

Majoritatea sunt destul de clare – regulile, posturile, respirația, tehnicile de concentrare și meditație.

Când vine vorba despre Pratyahara și Samadhi însă, apar întrebări.

Azi vorbim despre Pratyahara.

Patanjali definește Pratyahara ca fiind retragerea simțurilor de la obiectele exterioare. „Din aceasta rezultă stăpânirea completă asupra simțurilor”.

Pratyahara face tranziția dintre ramurile așa zis externe ale yoga – bahiranga (regulile, asanele și exercițiile de respirație) și cele interne, antaranga, – practicile meditative. Pregătirea minții pentru meditație înseamnă disciplinarea atenției.

Pentru că unde se duce atenția, energia o urmează.

Și de cele mai multe ori, atenția noastră urmărește ceea ce percep simțurile. Unii dintre noi – cei mai mulți dintre noi - suntem atrași în primul rând de stimulii vizuali. Alții, predominant de stimulii auditivi. Pentru alții, impulsurile senzoriale contează cel mai mult.

 Este natural să fie așa – era natural și pentru omul preistoric: pentru a se apăra de exemplu de animale sălbatice era util ca atenția să se îndrepte automat spre mișcare sau sunet. Subliniez – automat. Înainte de o decizie conștientă.

Și azi este la fel de important să existe atenție la ce se întâmplă în jur – vrei să observi și să ai o reacție rapidă dacă percepi un obiect care se mișcă spre tine sau dacă auzi un tren.

Problema este că această atenție necontrolată la impulsuri exterioare ne transformă în sclavii simțurilor. Iar într-o lume care a devenit suprastimulantă – mintea noastră devine din ce în ce mai neliniștită și funcționăm din ce în ce mai mult „pe pilot automat”.

Ori, dacă vrem să atingem starea de yoga, în care fluctuațiile mentale sunt liniștite – este bine să re-educăm mintea, atenția. Observăm unde se duce și o întoarcem înapoi.

Dinspre ceea se mișcă și se schimbă continuu, spre un spațiu interior de liniște și pace.

Acesta este rolul Pratyaharei.

În tradiție, simțurile sunt comparate adesea cu albinele care urmează matca: când matca (mintea) se retrage în stup, toate albinele (simțurile) o urmează de la sine, fără efort violent.

Dar, cum se face asta? În mai multe feluri.

1.        Cel mai la îndemână exemplu pe care îl pot da este momentul de centrare cu care începem întotdeauna clasa de yoga.

Închidem ochii și folosim respirația și senzațiile din corp pentru a desprinde blând atenția de la obiectele lumii exterioare și de la spațiul mental care, să recunoaștem, este de multe ori cam aglomerat și haotic.

2.        În Yoga Yajnavalkya, unul din textele mele antice preferate, definiția este foarte similară cu cea a lui Patanjali.

„Pratyahara este retragerea simțurilor care rătăcesc necontrolat printre obiectele lumii exterioare.”

Dar înțeleptul Yajnavalkya mai adaugă niște explicații și indicații.

- Percepția Sinelui (Atman): A vedea tot ceea ce percepi (obiectele exterioare) ca fiind doar o manifestare a Marelui Sine.

- Renunțarea la fructele acțiunii: Efectuarea acțiunilor zilnice prescrise (karmas) fără atașament față de rezultate, văzându-le ca pe o ofrandă interioară.

- Tehnica circulării Pranei prin cele 18 puncte vitale (Marmas) — care este foarte similară cu ceea ce noi azi numim „Body Scan” și cu etapele de rotație a conștiinței și rotația respirației de la Yoga Nidra.

- Concentrarea Pranei în regiuni specifice: Mutarea și reținerea Pranei de la o zonă a corpului la alta prin control mental și respirație.

3.        Pratyahara se poate practica și în timpul tehnicilor corporale.

Vivekamārtāṇḍa (cunoscut și sub numele de Gorakṣaśataka în anumite variante ale manuscriselor) este un text de Hatha Yoga din secolul 13 unde Viparita Karani – inversiunea pe care o practicăm și noi adesea la orele de yoga, este predată direct ca tehnică de retragere a simțurilor.

Textul tradus nu a fost încă publicat, abia aștept să îl citesc. Poate vă mai amintiți că am făcut un video despre povestea lui Gorakṣa.

4.        Pratyahara nu este o tehnică exclusiv yoghină. Într-o formă sau alta, un anume fel de izolare față de stimuli se practică dintotdeauna în toate școlile spirituale. Retragerea în peșteră sau în chilie.

Sau retragerile în tăcere, pe care le recomand foarte călduros. Anul trecut am făcut un scurt video despre semnificația legendelor yoghine dar și abrahamice, despre înțeleptul înghițit de un pește uriaș. Și aceasta este o metaforă pentru Pratyahara.

5.        Un alt exemplu fizic direct de Pratyahara, este Shanmukhi Mudra („sigiliul celor șase porți”).

Cu ajutorul degetelor de la mâini, acoperim blând intrările simțurilor: degetele mari închid urechile (auditivul), arătătoarele acoperă ochii (vizualul), degetele mijlocii blochează parțial nările (olfactivul), iar inelarele și degetele mici ating buzele (gustativul și tactilul). Gestul de a acoperi buzele ne amintește și de tăcere – și e important, deoarece multă energie se pierde vorbind fără rost.

Prin această sigilare fizică a exteriorului, atenția nu mai are unde să fugă. Mintea este ghidată automat spre interior, unde începem să percepem sunetele subtile interioare (Nada) și senzația de liniște profundă. Este, dacă vreți, cel mai clar semnal pe care îl putem da sistemului nostru nervos că „spectacolul exterior s-a încheiat, e timpul să privim înăuntru”.

Noi practicăm cel mai des această mudră împreună cu respirația Bhramari (albinuța).

Aș vrea să reținem că Pratyahara nu înseamnă să ne blocăm urechile sau să refuzăm lumea din jur, ci doar să schimbăm raportul de putere dintre noi și impulsurile exterioare. Nu este o reprimare a simțurilor, ci o eliberare de sub dictatura lor.

Fie că alegem să închidem ochii pentru câteva minute la începutul unei clase de yoga, să ne scanăm corpul prin atenție pură, să practicăm o postură inversată sau pur și simplu să păstrăm tăcerea o zi întregă, Pratyahara ne dă înapoi libertatea de alegere. Ne învață că, deși zgomotul exterior nu se va opri, noi avem oricând posibilitatea de a ne întoarce „acasă” — în acel spațiu interior unde începe meditația.

Construirea acestui spațiu de izolare (pântecele peștelui sau chilia) nu este o fugă de lume, ci o pauză necesară pentru ca atenția să nu mai fie consumată de exterior, ci recalibrată în interior.