În ultimii ani observ că pașii mă poartă din ce în ce mai des spre arta medievală religioasă, care îmi este mult mai interesantă acum, când am mai început și eu să înțeleg despre ce e vorba pe acolo.
Ca să înțelegeți mai bine de unde vin, confesez că educația mea creștină a început după 25 de ani – cu Jesus Christ Superstar.
Desigur că vrând nevrând, văd artă religioasă de mică, și mereu mi-a atras atenția și mi-a ridicat întrebări, dar în ultimii ani aproape fiecare vacanță mă aduce lângă niște bijuterii care chiar îmi stârnesc emoție și bucurie.
Las aici foarte pe scurt câteva din descoperirile de suflet din ultimii ani, prin muzee care nici măcar nu sunt foarte renumite:
Scene din viața Mariei, de la Tezaurul Catedralei din Aachen.
Este un set de 6 imagini superbe, din care am selectat doar una, care reprezintă întâlnirea plină de grație a Mariei cu verișoara sa Elisabeta, mama Sf. Ioan Botezătorul, atunci când ambele femei erau însărcinate.
Nu reținusem această poveste și m-am dus anume să o caut în Evanghelia după Luca, cap. 1 39-47:
„39. Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda.
40. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta.
41. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt,
42. Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.
43. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?
44. Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu.
45. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.
46. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul,
47. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu”
Altă imagine care chiar nu înțeleg de ce nu este mult mai renumită, Cina de taină de la 1466 a lui Bartholomäus Zeitblom din colecția bavareză de la muzeul de la Fussen, pe care am ales să îl vizităm anul trecut în loc de mult mai celebrul si superaglomeratul castel Neuschwanstein.
Nici măcar nu am putut să găsesc pe internet o reproducere color a acestei minunății și am folosit o fotografie făcută de mine.
Vara aceasta am ajuns la muzeul Unterlinden din Colmar, care adăpostește și el o bogăție de comori din aceeași „familie” artistică.
Foarte greu să aleg ce să pun aici pentru că m-au atins multe picturi și sculpturi, provenind majoritatea de la biserici de mai aproape sau mai departe de Colmar.
Iată-le pe Sfânta Barbara și Sfânta Ursula, pictate de un anonim din școala de pe valea Rhinului în jur de 1480
Întâlnirea sufletului meu din aeastă vară, însă a fost cu sfântul Anton.
Nu cu acel sfânt Anton de Padova, foarte prezent în spațiul religios occidental, ci cu Sfântul Anton din pustia egipteană, ale cărui învățături deschid Patericul Egiptean și căruia îi este dedicată și atât de frumoasa biserică bucureșteană de la Curtea Domnească. Am impresia că este cea mai veche biserică din București și în ea s-au rugat Constantin Brâncoveanu și Vlad Țepeș.
Și sfântul Anton de Padova, despre care se spune că ajută la găsirea obiectelor pierdute, are o poveste frumoasă, dar mie îmi este tare drag și tare aproape sfântul Anton care este și „al nostru”, și pe care am fost tare fericită să îl aflu foarte viu și foarte iubit și în Alsacia.
L-am găsit în mai multe reprezentări, dar cea mai celebră este Altarul de la Issenheim, pictat între 1512 și 1516 de Matthias Grünewald și dedicat Sfântului Anton; acest altar este piesa centrală a muzeului din Colmar. Este un poliptic ( un altar complex format din mai multe panouri de lemn, care erau afișate diferit în diferite momente ale calendarului bisericesc).
Sfântul Anton apare în dreapta, netulburat de demonul care se ițește prin fereastra spartă de deasupra lui,
iar în stânga este Sf. Sebastian. Lângă cruce sunt Sf. Ioan, Sf. Maria și Maria Magdalena, de o parte, și Sf. Ioan Botezătorul (care era mort la momentul crucificării și care parcă ne îndeamnă să luăm aminte la Isus).
O altă deschidere a panourilor reprezintă spectaculos Bunavestire, Nașterea și Înălțarea. Înălțare care arată o imagine foarte imaterială a lui Isus, transparentă și strălucitoare și care conține și elemente din scena Învierii dar și din Schimbarea la Față.
Iar cea din urmă îl are în centru pe Sf. Anton încadrat de Sf. Augustin și de Sf. Jerome. Jos sunt Isus și cei 12 apostoli.
Aripa din stânga îl prezintă pe Sf. Anton la o întâlnire cu un alt pustnic al deșertului. Corbul obișbuia să îi aducă acestuia câte o pâinică în fiecare zi, dar în acea zi a adus o pâinică în plus pentru Sf. Anton.
Aripa din dreapta prezintă chinurile prin care a trecut sf. Anton, întâlnirile cu diavolul din anii de singurătate.
Ascultam azi o conferință a lui Andrei Pleșu și amintea de un dialog pe care l-a avut cu părintele Cleopa. Întrebându-l Andrei Pleșu cum a îndurat anii de singurătate, părintele i-ar fi răspuns că la oraș, diavolul vine deghizat, dar în pustie, vina așa cum este el.
Altarul are o poveste foarte frumoasă despre care am aflat mai multe a doua zi după vizita la muzeu, când ne-am dus să vizităm vechea mânăstire.
Biserica din Issenheim pentru care a fost comandat altarul și unde acesta a locuit și și-a făcut datoria între secolele 16 și 18 aparținea unei mânăstiri de călugări antoniți.
Ordinul antonit a luat naștere în Franța după ce moaștele Sf. Anton au fost aduse de la Constantinopol.
Sf. Anton și-a dorit ca osemintele lui să rămână ascunse și inițial locul unde a fost înmormântat în anul 356 nu a fost cunoscut, dar acesta a fost descoperit după 200 de ani de la moartea sa, în timpul împăratului Iustinian și au fost duse inițial la Alexandria iar mai târziu la Constantinopole.
În 1070, Impăratul Roman al IV-lea Diogenes le-a dăruit nobilului francez Jocelin, fiul lui Guillaume, pentru ajutorul oferit in campaniile militare impotriva arabilor ș așa au ajuns in Franța.
Vocațiile principale ale antoniților erau vindecarea și ospitalitatea.
Chiar una din spusele lui Avva Antonie din Pateric se referă la virtuțile pe care vrem să le cultivăm pe calea spre mântuire:
„Zis-a Avva Antonie: Cel care bate bucata de fier, întâi socotește cu mintea ce va să facă: seceră, cuțit sau topor.
Așa și noi trebuie să socotim care faptă bună să lucrăm, ca să nu ne ostenim în deșert.”
Fapta bună a călugărilor antoniți era așadar vindecarea.
Cea mai răspândită maladie în Franța anilor 1500 se numea focul sfântului Anton. Boala era teribilă și era provocată de o ciupercă ce afecta cerealele. Începea cu durere de cap, febră, senzații de arsură, continua cu halucinații și cangrene ale membrelor inferioare.
Altarul acesta a fost conceput special ca având rol activ în procesul de vindecare. Bolnavii erau așezați chiar la picioarele altarului pentru a contempla în special scena crucificării, în ideea că îndura mai ușor suferințele și vor fi întăriți de exemplul lui Isus.
Pe lângâ terapia imagistică, erau spălați, bine hrăniți și primeau o poțiune pe bază de vin în care erau macerate 12 plante (dintre care îmi amintesc gențiană, mac, trifoi, verbină, două feluri de pătlagină, urzică albă) și în care erau înmuiate și osemintele sf. Anton. Se mai foloseau și unguente speciale din plante medicinale și untură de porc.
La Revoluția Franceză altarul a fost ascuns la Colmar pentru a fi salvat de revoluționari și acolo a rămas.
Mânăstirea Sf. Anton a fost distrusă, călugării goniți. Mai târziu a fost ocupată de iezuiți iar clădirea și domeniul care o înconjoară aparțin unui ordin al Sf. Arhanghel Mihail. Surorile au în grijă și „une maison de retraite” pentru bătrăni.
Deși mânăstirea era închisă pentru public, sora Cecile, o mică zână foarte bătrână și foarte simpatică, îmbrăcată în haine civile roz, ne-a primit și ne-a oferit un tur minunat al unei oaze de pace și de lumină.
Clădirea bisericii vechi nu se mai păstrează dar locul unde era așezat altarul este marcat. Semnul în formă de T este crucea sf. Anton.
Alături sunt 12 jardiniere care păstrează plantele de leac folosite de călugări în trecut.
Există și un mic muzeu dedicat vechii mânăstiri a Sf. Anton.
În iconografia occidentală este reprezentat cu toiagul în mâna stângă (crucea Sf. Anton), un purceluș la picioare care simbolizează demonii care îl chinuiau și pe care i-a biruit sfântul și clopotul în mâna dreaptă cu care își anunța prezența.
Soeur Cecile ne-a arătat chiar și o cabană minusculă între copaci, în care încape un pat și o măsuță, un mic „hermitage” al Sf. Anton, pentru cine dorește să se retragă în liniște.
Pe o alee din grădina enormă a mânăstirii, între două șiruri de copaci, cineva a semnalizat locul pe unde treceau furnicile, pentru ca să nu le zdrobim din neștiință.
A fost o mare bucurie să îl găsesc pe Sf. Anton unde nu mă așteptam – și am vrut împărtășesc și cu voi această bucurie.
Imaginea resprezintă un basorelief al Sf. Anton salvat din vechea biserică antonită.
Închei articolul cu una dintre zicerile lui Avva Anton ( din Patericul Egiptean); din nou, a fost greu de selectat:
„Zis-a Avva Anton, că de la aproapele este și viața și moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim; iar de vom sminti pe fratele, la Hristos greșim”.
_______
Ce caută un articol despre Sfântul Anton pe un blog de yoga?
Eu cred că sensul cel mai înalt al căutărilor și aflărilor noastre este dincolo de o doctrină sau alta, de o cale sau alta. De aceea, bucuria mea cea mai mare este să găsesc în toate învățăturile aceeași esență, aceeași rădăcină, același adevăr și aceeași iubire.